Statutul juridic

Sistemul monahal de viață care a prevalat de la început în Mănăstirea Vatoped a fost cel cenobitic și, conform unei tradiții, însuși Sfântul Atanasie Athonitul a stabilit prevederile pentru funcționarea Mănăstirii. Sistemul cenobitic va dura câteva secole și abia la mijlocul secolului al XIV-lea au existat concesii de privilegii și facilități din partea Mănăstirii către donatori aristocrați, ceea ce ar putea fi considerat începuturile sistemului idiosincratic.

Sistemul idiosincratic, ca regim intern de funcționare, pare să fi fost introdus treptat la sfârșitul secolului al XIV-lea d.Hr. și a prevalat odată cu cucerirea otomană. În 1449, călugării Vatoped au decis să-l transforme într-un cenobit. Cu toate acestea, această decizie nu pare să fi avut niciun efect substanțial. O nouă încercare de a impune sistemul cenobit în 1574 (parte a politicii generale a Patriarhului Ieremia al II-lea pentru reforma monahală) nu pare să fi dat roade, iar rolul starețului a rămas formal.

Vatopaidi va urma sistemul idioritic cel puțin până în 1821. În cadrul acestui sistem, în secolul al XVII-lea, administrația propriu-zisă pare să fie exercitată de stareț, dar spre sfârșitul secolului poziția de sacristan devine mai importantă. Dimpotrivă, titlul de stareț, deși continuă să fie acordat, nu are o semnificație substanțială. În 1740, în special în Vatopaidi, sacristanul începe să împartă conducerea Mănăstirii cu doi stareți anteriori, care participă alături de el în comitetul administrativ tripartit ales. Situația avea să se schimbe în 1821 odată cu decizia de a transforma Mănăstirea în comună, dar aceasta nu a intrat în vigoare din cauza Revoluției. În secolul al XX-lea, sistemul idiosincratic este parțial responsabil pentru declinul Mănăstirii Vatopaidi, care a fost oprit definitiv în 1990 odată cu readoptarea sistemului cenobitic.