Viața spirituală și teologia empirică

Mănăstirea este un atelier de exersare a virtuților și de transformare a caracterului pentru monahii care se luptă. Călugărul atras de Tatăl ceresc (vezi Ioan 6, 44) părăsește lumea și, pe baza renunțării și exilului, pune primele temelii pentru viața monahală. În timpul tunderii, călugărul promite în fața Starețului, a întregii obștești, dar și în fața lui Hristos și a Fecioarei Maria – care este sfânta ocrotitoare a monahilor, Stareța Muntelui Athos – să trăiască în ascultare, feciorie și celibat.

Totuși, ceea ce caracterizează în principal monahismul este ascultarea. Fără ascultare, nu există monahism. Călugării se predau de bunăvoie Starețului care se află în poziția și tipul lui Hristos. Prin ascultare, își mortifică voința, sunt eliberați de patimi, devin smeriți și astfel Harul divin le transformă sufletul într-un templu al lui Dumnezeu (vezi 1 Corinteni 3:16 ). Având prezența permanentă și perceptibilă a Harului divin în sufletul lor, ei devin „teologi empirici”, deoarece un adevărat teolog este acela căruia Dumnezeu Cuvântul „îi vorbește” în interior. Mănăstirile situate în afara lumii au fost întotdeauna caracterizate ca universități în deșert. În acestea se predă știința științelor și arta artelor, așa cum afirmă Sfântul Grigorie Teologul, adică calea spre vindecarea sufletului, vindecarea personalității umane. Scopul principal al monahului și întreaga luptă a vieții sale ascetice vizează sfințirea sa în Hristos. Fiecare monah primește experiență a progresului său spiritual cu participarea corespunzătoare a Harului teologhizitor.

Monahul cenobit încearcă să aplice cuvântul lui Hristos: „oricine vrea să fie cel dintâi, să fie cel din urmă dintre toți și slujitorul tuturor” ( Marcu 9:35). Astfel, această slujire cu duh de smerenie și dragoste asigură nu numai conviețuirea pașnică a monahilor, ci și daruri divine. Cenobitul este numit „un paradis pământesc” și, încă de la prima vizită, fiecare pelerin poate desluși caracterul hrist pe chipurile pașnice ale monahilor care duc „lupta cea bună” ( 1 Timotei 6:12).

În mănăstiri, se trăiește tradiția patristică, așa cum este conturată de Sfinții Părinți ai Bisericii noastre. Monahul athonit, și mai ales cel care se află sub îndrumarea unui Părinte experimentat și cu discernământ, are premisele pentru a aplica și experimenta desăvârșirea Evangheliei.